Poveștile Dodoconiului

 

Tunul de cireș al pandurului lui Tudor

Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt prin Eteriștii ce se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu.

Trecerea lui Tudor Vladimirescu  și a pandurilor* peste creasta munților Vâlcan**  la începutul anului 1815, atunci când Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care făcuseră incursiuni***  în actualele județele Mehedinți, Gorj și sudul Hunedoarei (doar în Depresiunea Petroșani – Valea Jiului), și distruseseră și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele, a fost un moment bun pentru comunitatea momârlanilor, care sătui de incursiunile și teroarea de care aveau parte de la turcii adalăi*** (de la Ada-Kaleh) îl roagă pe acesta să-i ajute, Tudor Vladimirescu lăsând în zona un pandur cu un tun de cireș.

 

 

La una din taberele speologice ce au avut loc în zona Valea de Brazi – Dodoconi – Bilugu un localnic în vârstă, Dodoacă Ianoș care era cu animalele la păscut în apropierea zonei calcaroase, a povestit despre un strămoș de-al său care fusese pandur în armata lui Tudor Vladimirescu la 1821 și a arătat zona în care se află un aven, în care se presupune a fi aruncat tunul de cireș (tunul se pare că a fost aruncat în peșteră, de frica autorităților comuniste).

După coborârea în aven, tinerii speologi au găsit mai multe oase de animale  și o bucată de lemn putrezit ce părea a fi țintuit în doage, dar din păcate starea avansată de putrefacție nu a permis salvarea acestui artefact.

Chiar dacă nu rezistau la trageri repetate, tunurile din lemn de cireș generau efecte dezastruoase când erau folosite contra formațiunilor de luptă ale armatei adversarului. Ele aveau și un efect de susținere a moralului, revoluționarii știind că pot aplica lovituri puternice și neașteptate trupelorinamice. Tunurile de lemn de cireș au fost un simbol al luptei plină de determinare pe care au purtat-o cei oprimați, slab înarmați, dar care n-au mai putut accepta să trăiască în robie.

Țevile de tun erau strânse bine, în cercuri de fier, precum butoaiele. Semănau întrucâtva cu putineiul, cel folosit de momârlani, pentru extragerea untului.

Aceste tunuri puteau arunca ghiulele până la distanțe de 400-500 de metri în mijlocul trupelor dușmane, de la o depărtare oarecum sigură față de puștile infanteriștilor și erau folosite din locuri înalte, care puteau oferi o imagine exactă asupra dispunerii trupelor inamice. Probabil că după ce tunul devenea inutilizabil și inamicul își încasase gliulelele, artileriștii părăseau poziția și deveneau luptători infanteriști..

Imagine sursa: Internet


*  pandurii - au fost inițial trupe neregulate, al căror prim obiectiv era purtarea războaielor de gherilă;
**  pe un vechi drum roman, folosit și de Mihai Viteazu la 1600;
*** sunt binecunoscute incursiunile turcilor adalăi (dela Ada-Kaleh) care atacau regulat vestul Văii Jiului pentru a-și impune teroarea, luând băieții de mici pentru a devenii ieniceri,  răpind fetele pentru a-și satisfice poftele și prigonind populația locală.

Culeasă de la Ianoș Dodoacă (1983)

 

Peștera Dodoconi, adăpost pentru animale în perioadele când grofii veneau pentru taxe.

Despre momârlani, locuitorii rurali ai Văii Jiului, se spun multe, dar prea rar despre sărăcia pământului și despre munca depusă de a lungul timpului pentru a supraviețui în acest magic colț din natură. Ani secetoși, ploioși sau friguroși în care recolta nu ajungea familiei, animalele duse la pășunat erau atacate prea des de sălbăticiuni, dar cel mai important moment Acela în care groful care venea însoțit de jăndarmi pentru a-și lua birul, neținând cont de sărăcia omului, pământului și anului.

În acele zile când groful și perceptorul venea să-și ceară tributul, comunitatea își lua grosul animalelor și se ascundea în peștera mare din Dodoconi, unde li se aducea mâncare și apă atât oamenilor cât și animelelor.

Dar frumusețea zonei a rămas peste timp.

În prezent zona Dodoconi se află în dezvoltare, apărând primele case de vacanță, covor asfaltic pe drumul de acces și stâlpi de iluminat stradal.

Dar să nu uităm și de Poteca turistică Tematică ”Traseul Liliacului”, traseu ce se desfășăară pe culmea Dodoconi și culmea Bradului, cu vizitarea a două peșteri (intrate în legendele locale): Peștera Dodoconi și Peștera Biserica din Valea de Brazi.

 

O zonă superbă unde biodiversitatea și formele geomofologice (sfincși, babe, ciuperci de piatră, pod natural) atrag cât mai mulți turiști, în special tineret.

Dar să nu-i uităm pe localnici, pe momârlani, pentru că în acest loc se organizează (după coborârea oilor din munte) prea puțin cunoscuta seară câmpenească ”La coliba lui Petrică”, unde participanții participă la o degustare momârlănească de produse locale: tocană de berbecuț cu mămăligă, plăcinte de cartofi, bulz, diferite brânzeturi, bunătățuri din natură (dulcețuri, siropuri și gemuri), miere și neliprita țuică (pentru pofta de mâncare).

 

Sursa:

Hobiceanu Ion  și Grecu Marian (2020)

 

Povestea lui Ilie Dodoacă cel belit
Una din poveștile Dodoconiului, destul de tristă, este cea a lui Ilie Dodoacă. A trăit acum vreo 200 de ani, în acea perioadă în care momârlanii erau asupriți și de boieri din Regat și de nobilii austro-ungari. Ilie Dodoacă nu a fost un haiduc, nu avea o ceată cu care să umble la prăduit, era doar un solitar. Urmărea perioadele când animalele erau aduse din munte, adică erau mai grase, le fura după care trecea munții și revenea acasă cu ele pentru ca la târgurile de animale să le vândă. Dacă în anul respectiv fura de la olteni, vindea animalele la târgurile din satele din Țara Hațegului, în anul următor fura oile de la ciobanii din partea Sibiului pentru a le vinde la târgurile din Motru sau Tismana, iar în al treilea an fura vacile din dealurile Vâlcei pentru a le vinde la alte târguri mai depărtate pe unde trecea mai rar.

 

Anii au trecut iar Ilie a tot scăpat de potera regatului și de jandarmii austro-ungari, până când a fost prins de răgățeni. Se spune că l-au torturat și chinuit timp de două săptămâni, după care l-au eliberat, lăsându-l să plece acasă, dar nu înainte de ai jupui de pe mâini și picioare pielea. Ajuns acasă a mai chinuit ceva timp, după care sa stins ducându-se în lumea animalelor pe carea le-a furat de-a lungul vieții.

Culeasă de la Hobiceanu Ion 

 

Povestea nepotului ascuns în peșteră 20 de ani
Ilie Dodoacă cel belit a avut un nepot care i-a purtat numele, tot Ilie și tot de a lui Dodoacă. Crescând mare, ia venit vremea încorporării, dar fiind un român mândru, a refuzat cătănia la austro-ungari și s-a ascuns într-o peșteră unde a locuit timp de 20 de ani. Vara urca cu oile la munte, știind că jandarmii nu vin la stână, iar dacă veneu îi vedea de la depărtare și putea să se ascundă, iar în restul sezonului locuia într-una din peșterile din Dodoconi, de unde avea grijă de animale, iar în perioadele de liniște mai cobora la comunitate.

Culeasă de la Hobiceanu Ion 

 

 

VisitUricani

2023

web counter

©Soo