Una din poveștile locale, petrecută acum 100 de ani, ne amintește de perioada Primului război mondial, atunci când linia frontului se afla pe munții Tulișa (Armata 9 germană compusă in Divizia 11 Infanterie Bavareză, Divizia 6 Cavalerie germană, Brigada 114 Infanterie austriacă) și pe creasta munților Vâlcan (Armata română formată din Divizia 11 Infanterie), iar valea Jiului de Vest, împreună cu locuitării acesteia, momârlanii și barabele se aflau în NO MAN LAND, țara nimănui,  o zonă locuită, disputată de cele două părți, dar care a fost lăsată neocupată, aflându-se o scurtă perioadă sub tirul celor două armate, asociată cu o zonă care necontrolată de niciuna dintre părți.

Începutul războiului, frontul care se deplasa spre Est, bărbații apți de război care au fost încorporați, așezarea între cele două armate care se luptau de pe crestele munților, grija pentru gospodărie și ziua de mâine au dus la refugierea micii comunități a momârlanilor din Valea de brazi în zona cheilor, o zonă greu accesibilă unde exista doar o potecă ciobănească care treversa de-a lungul cheile (în prezent, ca urmare a exploatării calcarului, cheile au fost lărgite, iar un drum forestier s-a construit de-a lungul văii până sub Vf. Tulișa). În aceste chei s-au refugiat localnicii, cu puțina lor avuție, animalele de pe lângă casă, organizându-se astfel încât să poată supraviețui perioadei războiului. Nu știu în câte peșteri au locuit în aceea scurta perioadă de timp, dar încă se mai văd într-o mică peșteră paturile de lemn (acum putrede datorită umidității), în alta pesteră (Peștera Calului) se mai vede un lemn sub formă de vălău cioplit folosit pentru adunarea apei ce picura din tavan și care putea dată spre a adăpa animalele, dar și urme că a fost folosită ca adăpost pentru animale. Sub cele două surplombe mari aflate pe versantul stâng se mai văd urmele de la țarcurile de piatră, iar la faleza de la intrarea din chei, tot pe partea stângă se vede o zonă terasată, dovadă că aici s-a locuit temporar.

Dar Peștera Biserica are o altă poveste. Se spune că aici a stat preotul satului și șinea slujbele pentru enoriuași. Având o lungime de aproape 50 de m și mai multe intrări, peștera Biserică (Catedrala) este iluminată natural. La jumătatea peșterii există o săritoare, altarul, loc de unde se ținea slujba. Peștera mai are un mic etaj, unde se spune că urca pe o scară de lemn părintele, o galerie de 9-10 m folosită pentru odihnă și care avea și o ieșire ca o fereastră. Cele 6 intrări ale peșterii, patru accesibile, două pe post de ferestre, ofereau un cadru natural în care cei aflați în interior, dacă erau atacați puteau fugi și scăpau cu viața, iar datorită configurației stâncilor, putea devenii atacatori.

Surse:

Antonică Stancău

Nică Petresc

O altă poveste locală spune despre un călugăr sihastru care a viețuit în această peșteră prin anii 30-40, peșteră pe care acesta o considera sfântă și îl apropia de Dummnezeu și de creația sa supremă: natura. În aceea perioadă localnicii (care nu erau în număr mare) veneau la slujbele religioase pe care acest preot le ținea, aducându-i diferite produse și ajutându-l să supraviețuiască.

Auzită de la Emil Pârâu

În prezent Peștera Biserică (mai este cunoscută și cu numele de Bisericuță sau Peștera Catedrală) a fost amenajată pentru vizitare, s-a săpat pe sub stânca de pe care se țineau slujbele, pentru a se putea trece spre cealaltă ieșire mult mai ușor și spre chilia preotului (chilia momentan nu este accesibilă). De asemenea a fost amenajat pentru siguranța turiștilor (pentru a nu cădea în gol de pe peretele de stâncă) cu o balustradă de lemn.

Ținutul momârlanilor esto o zonă plină de povești și legende locale autentice care se păstrează în memoria colectivă mai mult prin grai viu, iar acum odată cu venirea primăverii, momârlanii încep pregătirile pentru a urca cu oile la munte, iar stâna este locul în care se deapănă cele mai multe povești.