Obiceiurile

Ținutul mormârlanilor reprezintă comunitățile și așezările oierilor de pe Valea Jiului, respectiv Jiul de Est și Jiul de Vest. În aceste comunități din Valea Jiului s-au păstrat obiceiuri străvechi, unele pre-creștine. Unele dintre cele mai cunoscute sunt: frățiile de cruce, încă prezente si astăzi, nedeea momârlăneasca, măsuratul oilor, înmormântarea în grădina casei și nu la cimitir. Cei pasionați realmente de istorie și de tradiții, vor avea surprize de proporții și vor descoperi singuri superstiții și credințe străvechi, legende privind frățiile cu lupii, ori întâmplări adevărate care bat orice ficțiune.

Momârlanii îşi construiesc casele aşa cum o făceau odinioară dacii care stăpâneau munţii: din bârne necioplite, încheiate la capete cu îmbucături şi de formă pătrată sau dreptunghiulară. În ani 1960, Vlad Marin, constructor, şi-i aminteşte pe momârlani ca “nişte oameni foarte harnici, uşor de recunoscut după pantalonii tradiţionali, cioarecii, şi care se ocupă de păstorit. Pamântul, însemnat cu morţii îngropaţi în curte ”. Din loc în loc, te surprind apariţiile unor cruci, chiar în dosul casei. Cruci mari din lemn sau din ţeava, uneori împodobite cu flori din plastic, alteori acoperite cu scândurele în doua ape, înconjurate de gărduleţe metalice care le izolează de restul curţii și iarba în jurul mormintelor cosită şi rânduită în căpiţe.

Ocupaţiile casnice tradiţionale sunt bazate pe creşterea animalelor şi agricultură. În cadrul oraşului Uricani, precum în multe alte spaţii româneşti, varietatea resurselor naturale (ape, soluri, vegetaţie, faună) şi abundenţa acestora, au servit din totdeauna localnicilor drept mijloace de existenţă, satisfăcându-le cerinţele pentru activităţile productive (creşterea animalelor, pomicultură, activităţi forestiere etc.).

Creşterea oilor, ca şi a altor animale domestice (îndeosebi ovine) are vechi tradiţii pe aceste meleaguri. Ovinele au asigurat pieile şi lâna necesară pentru confecţionarea îmbrăcămintei groase de iarnă (cojoacele, îndeosebi cele folosite de oieri – numite şi „casa ciobanilor”, şube, dimii, fote, ş.a.) şi a variatelor textile din interiorul locuinţelor (aşternuturi pentru pat – velinţe şi pentru acoperirea pereţilor – scoarţe, cergi ş.a.).

Torsul şi ţesutul sunt printre cele mai vechi îndeletniciri gospodăreşti atestate prin descoperirile arheologice cu 2500 ani î.Chr. Lâna era, în trecut, intens valorificată în gospodăria ţărănească ca şi fibrele textile vegetale (inul, cânepa), iar războiul de ţesut era tot atât de important ca şi vatra de gătit. La ţesăturile momârlăneşti, din depresiunea Petroşani, lâna provine de la oile din rasă ţurcană, cu fir lung, rezistent şi aspru.

Existenţa unor  văioage, mori de spălat lână, este cunoscută şi ca instalaţii vechi, construite din lemn, al căror mecanism ingenios de simplu, reproduce fenomenul natural al vârtejurilor apei şi se bazează pe forţa râurilor repezi.

În strânsă legătură cu creşterea oilor şi valorificarea produselor derivate se remarcă o altă ocupaţie străveche, căşăritul. Este specifică ciobanilor şi se practică îndeosebi la stână, acolo unde se prepară caşul şi brânzeturile. Astfel de preparate din lapte constituiau o parte importantă din hrana obişnuită a populaţiei tot timpul anului.

Distilarea fructelor şi obţinerea băuturilor alcoolice naturale (ţuică, rachiu) este o veche îndeletnicire casnică. Instalaţiile folosite sunt cazanele de ţuică sau povernele, care funcţionau în incinta gospodăriilor, sau erau înşiruite în lungul văilor, producţia de alcool (ţuică) obţinută era folosită doar de familie.

Albinăritul s-a practicat din vremuri străvechi în acest spaţiu carpatic, fiind favorizat de abundenţa plantelor melifere existente în flora păşunilor, fâneţelor şi livezilor. Produsele obţinute erau absolut necesare în gospodărie, în scop alimentar mierea înlocuia zahărul, iar pentru iluminarea locuinţelor se foloseau uneori lumânările realizate din ceară. Procedeele folosite în apicultură au evoluat în decursul vremii.

Lemnul a fost folosit de momârlani, din îndepărtate timpuri, la construcţia locuinţelor, a adăposturilor pentru vite şi la confecţionarea unor unelte şi obiecte casnice. O etapă importantă în exploatarea şi prelucrarea lemnului a fost marcată de confecţionarea şi răspândirea joagărelor în lungul văilor (fierăstraie utilizate la tăierea buştenilor pentru obţinerea cherestelei, a căror acţiune se bazează pe forţa hidraulică).

Dulgeritul şi tâmplăritul sunt pe cât de vechi ca meşteşuguri, pe atât de importante, necesitând multă îndeletnicire în pregătirea lemnului pentru construirea locuinţelor, a anexelor gospodăreşti. Alături de construcţiile obişnuite, meşterii dulgheri înălţau şi construcţii obşteşti (biserici, şcoli, poduri). Măiestria dulgherilor era mult apreciată, ceea ce în prezent este remarcată la unele monumente de arhitectură populară, case, biserici din lemn.

Butnăritul sau dogăritul – constă în confecţionarea diferitelor vase din lemn, în special butoaie şi căzi pentru ţuică. Acest meşteşug a apărut şi dar nu s-a extins prea mult, datorită numărului mic de localnici, dar şi a producţiei destul de mici de frute, prin urmare  necomercializarea băuturii alcoolice obţinute.

Copaci galbeni-ruginii, stânci prăpăstioase şi paşuni în pantă cu câte o mică casuţă plantată aproape întâmplător pe dealurile învelite cu covoare de un verde sănătos, cu cai şi vite risipite prin poieni și țarcuri din lemn înnegrit de ploi. Acesta este peisajul momârlanilor, ţinutul îngrădit de munți şi vecin cu cerul, acesta e locul sfânt pe care au ales să-l stăpânească de milenii.

Sursa: http://cnipturicani.ro/momarlanii/

VisitUricani


2020

©Soo