VisitUricani

Momârlanii

În spatele culmilor abrupte ale munţilor, la adapostul unei adevărate fortificaţii naturale, s-a dezvoltat o spiritualitate unică, din care răzbate o puternică amprentă dacică. Baştinaşilor li se spune momârlani, iar numele li se trage de la şocul pe care l-au avut cei care au ajuns aici la sfârşitul veacului trecut. O populaţie arhaică, cu obiceiuri şi tradiţii proprii.
Mulţi dintre ei preferă şi acum să trăiască izolaţi pe culmile muntoase, într-un spaţiu fără vârstă, în condiţii comparabile cu cele ale vremurilor mitologice. Azi, momârlanii se amestecă printre cei veniţi după cărbunele din Bazinul Văii Jiului, dar rămân reprezentanţi ai unui neam uitat între timpuri.

Oraşul Uricani este sinonim cu locul în care, odată, se înnegreau sufletele prin subterane. Însă acest oraş ascunde un tezaur de tradiţii şi legende, aici trăind o populaţie aparte de locuitori, cărora după 1897, o dată cu ajungerea trenului la Lupeni, li s-a spus momârlani. Şi acum oamenii din oraşul Uricani se împart între ei în barabe, cei veniţi la muncă, şi baştinaşii momârlani. Termenul de barabă pare a fi o deformare a expresiei nemţesti bar arbeiter, care defineşte un muncitor liber, un salariat, iar momârlan derivă din maradvany, rămăşiţa în limba maghiară, adică urmaşi ai vechilor locuitori daco-romani, în traducere liberă.

Unicitatea şi vechimea obiceiurilor locale, care evocă puternic rădăcinile dacice, par să fie cele care stau la baza denumirii băştinaşilor. Impresia ca ei ar fi urmaşii vechilor tarabostes este de-a dreptul şocanta, ipoteza fiind întărită de faptul că localnicii îşi dădeau jos căciulile cu fundul plat, căiţele, doar în cazul unei morţi, iar până în preajma celui de-al doilea război mondial intrau cu ele şi în biserică. O tradiţie a locului susţine ca deformarea termenului maghiar s-ar fi făcut şi cu o urmă de ironie, provocată de caracterul acestor oameni închistaţi în timpuri demult trecute.

Termenul „momârlan” a fost și este încă puternic controversat, existâmd câteva ipoteze:

Unii cercetători spun că termenul derivă din limba latină, de la momo (țăran) și lan (băștinaș). Ar mai exista posibilitatea unei trimiteri incerte și neverificabile la latina populară, dar, fiind vorba numai de o presupunere, nu se poate miza pe ea.
Alții susțin că momârlan este un termen relativ nou, apărut după 1870 și împământenit odată cu începerea explorărilor și exploatărilor miniere din Valea Jiului. El derivă din limba maghiară, și se presupune că la originea denumirii stau autoritățile maghiare. Se presupune că datorită portului popular similar cu cel al dacilor, reprezentat pe columna lui Traian, autoritățile ar fi tras concluzia că „Aceștia sunt rămășițe de daci”, ce în limba maghiară ar însemna rămășiță - maradvány. Și se mai presupune că localnicii, care îi auzeau autoritățile austro-ungare vorbind, dar nu le cunoșteau limba, au transformat cuvântul maradvány în „momârlanii”, adaptând astfel cuvântul unguresc la limba română. Dar este evident că această încercare de a explica derivarea cuvântului momârlan din maradvány este forțată, fonetic nu se putea obține o astfel de derivare. Mai mult decât atât, termenul maghiar maradvány înseamnă, conform dicționarelor, rămășiță, iar dacă interpretăm cuvântul am putea face referire la daci. Din punctul de vedere al autorităților imperiale, momârlanii erau o populație care trebuia asimilată. Momârlanii sunt atât de mândri de numele lor, încât nu e posibil ca ei să-și fi însușit un apelativ cu sens peiorativ. Mai mult, faptul că numele de momârlan a intrat în mai toate strigăturile / minciunile lor dovedește că are o tradiție și o vechime mult mai mare decât ar fi necesar ca, sub stăpânirea austro-ungară, termenul să se cristalizeze și să se modifice, apoi să fie adoptat.
Un alt punct de vedere, relativ recent, susține că momârlanii și-ar fi insușit porecla dată lor de lucrători italieni veniți la lucru la mină în Valea Jiului, nume care le evoca lor muntele Marmorlada. dar mărturii ale celor care au lucrat împreună cu acești lucrători italieni dovedesc faptul că acest nume era dat în batjocură. Dar este imposibil ca momârlanii, care sunt atât de mândri de numele lor, să fi adoptat un nume dat lor de ”barabe”, (venetici), și încă spus în batjocură.
În ambele cazuri, (că numele ar proveni pe filieră maghiară sau italiană), cazuri care se referă doar la o perioadă relativ recentă, este vorba, de fapt, de adăugare de conotații peiorative la un termen deja existent. Așa de explică faptul că termenul era de fapt ocolit în publicistica vremii. Și tot așa se explică faptul că,în „Dicționarul explicativ al limbii române”, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Buc., 1996, nu există termenul de momârlan ca desemnând un membru al unei comunități istoric constituită, ci doar un termen cu sens peiorativ general explicabil, Aceasta datorită faptului că informațiile au fost culese din exteriorul acestei comunități, prin prisma acestor conotații peiorative. Cu atât mai mult, cu cât comunitatea de momârlani a fost, de-a lungul existenței sale, extrem de închisă față de orice imixtiuni, fapt care a făcut, de fapt, posibilă păstrarea tradițiilor sale de o deosebită frumusețe, tradiții viabile și acum, la începutul mileniului trei.
Fără a se anula ideea că momârlanii sunt continuatori ai dacilor, cercetări mai noi dovedesc, cu argumente lingvistice și documentare faptul că numele de momârlan este mai vechi decât perioada dominației austro-ungare sau decât venirea lucrătorilor italieni la minele din Valea Jiului. Era numele cu care ei se denumeau pentru a se deosebi între jieni, termen cu caracter mai general, care a existat și există și astăzi, folosit cu referire la toți locuitorii de pe malurile Jiului (de la izvoare și până la vărsare în Dunăre), o denumire care depășește cu mult zona Văii Jiului.

Termenul momârlan, are o istorie îndelungată, care diferă de la Est spre Vestul Văii Jiurilor . Băștinași din Estul Depresiunii Petroșani - Valea Jiurilor, având o vârstă mai înaintată susțin că el ar veni de la momârlele (momâi, oameni de piatră) ridicate pe culmile de munte, pentru închinăciune și pentru orientare.

În schimb locuitorilor din Vestul Depresiunii Petroșani - Valea Jiurilor acest termen le este necunoscut (chiar dacă lungimea acestui Ținut al Momârlanilor nu depășește 70 Km), unii bătrâni considerând că acest nume le-a fost dat de către primii romani ce au trecut prin zona vestică (posibil stabilit) a Ținutului Momârlanilor, locuri unde există urme de locuire romană și gropi de exploatare a aurului în prima terasă a Jiului de Vest.

Cercetări lingvistice dovedesc faptul că sursa numelui poate fi foarte veche, și anume pre-indo-europeană, care duce la rădăcina moma cu sens de mamă și de a conduce. Or, momârlanii, păstori care au cutreierat cu turmele lor pășunile din munți, sunt cei care au ridicat pe culmi de munte acele „momâi”, cu termenul mai nou de „oameni de piatră”, cu rol cultic, închinate mumei pământului, și de orientare. De aceste „momâi”, poate fi legat termenul de momârlan, deoarece în ambele variante de denumire veche a oamenilor de piatră avem rădăcina moma. Poate că, momârlani se denumeau ca locuitori din ținutul momâilor, ca fiind cei care au ridicat momâile. De specificat că forma particulară „momâie” pentru oamenii de piatră există numai la momârlani.

Ținând cont de faptul că la momârlani credințele precreștine au fost foarte puternice, coexistând chiar și azi cu credința creștină, a ridica momârle/momâi pentru a se închina mumei pământului este mai mult decât plauzibil, cu atât mai mult cu cât ei cutreierau mult cu turmele culmile de munți și aveau nevoie atât de ocrotire, cât și de orientare.

Deci explicarea termenului de momârlan ca derivând de la „momâie”, termenul autohton, vechi, pentru „om de piatră”, „momâie”, este singura variantă care rezistă la o examinare lingvistică, documentar-istorică și logică.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mom%C3%A2rlani

Izolaţi la adăpostul munţilor, momârlanii par uneori prea îndepărtaţi de civilizaţie şi rupţi de contemporaneitate. Trăiesc după tradiţiile lor, intangibile, iar momârlanul nu pare dispus să se descotorosească de legende. Dacă stai de vorba cu vreo baraba, ti-l caracterizează scurt pe momârlan drept un încăpăţânat la extrem. Stai de vorbă cu el şi deodată se urcă pe cal şi nu ştii unde se duce. Nu ascultă, ei trăiesc după tradiţiile lor, intangibile. Nu se tem de nimic şi cunosc cărări de munte rar călcate de pas de om. Şi apoi, dacă lui nu-i cântă fluieru, nu-i muzica muzică.

Sunt înveşmântaţi în spelendidele lor costume populare de sărbătoare, pe care le poartă cu distincţie. Ei se mândresc şi sunt pe deplin conştienţi de contribuţia, pe care au avut-o strămoşii lor, la crearea şi îmbogăţirea patrimoniului universal al umanităţii.
Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după regulile de bază ale ornamenticii populare: simetria şi alternanţa. Stăpânind legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatorul costumului popular momârlănesc ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând acorduri deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.
Piesa de bază în portul tradiţional momârlănesc este cămaşa, purtată şi de bărbaţi dar şi de femei, confecţionată din pânză de in, fără guler şi încreţită la gât, reprezintă tipul dacic, cu doi ciucuri la încreţitură şi cu mâneci lungi, şi cioarecii strâmţi, albi de un alb imaculat ca şi cămaşa. În picioare poarta opinci,iar tineretul cizme din piele până sub genunchi. În sezonul rece bunda de culoare neagră sau maro este de nelipsit. Piesa de rezistenţă este brâul, confecţionat din piele groasă, cu diverse nituri de alamă aplicate şi neapărat cu trei închizători.
Femeile poartă peste cămaşa largă spre brâu cu cusături care împodobesc umerii şi pieptul, catrinţe negre, late care să acopere şoldurile, iar poalele albe sunt cusute cu negru pe margini. Au mijlocul încins cu un brăcinar. Pe cap poartă basmale negre, simple, iar pe umăr le atârnă o desagă.
Atât bărbaţii cât şi femeile poartă laibăre, veste negre, în ultimul timp confecţionate din catifea.

Pentru a menţine viabile meseriile tradiţionale este necesară o strategie de revigorare a meşteşugurilor, care să permită valorificarea mai activă a obiectelor de artă populară şi a diverselor produse obţinute în gospodăria ţărănească. De asemenea este necesar ca traseele turistice să includă şi centrele meşteşugăreşti, pentru că de multe ori turiştii, în special cei străini, nu ştiu că aceste tradiţii mai sunt în viaţă.

Sursa: http://cnipturicani.ro/momarlanii/

VisitUricani

2020