Accente

 

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare, a românilor ortodoxi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserică unită cu zugrăveli de Smigelschi (n.r. Octavian Smigelschi, pictor român de biserici), şcoli unde zburătăcesc copii de târg, sporovăind ungureşte. Niciun mare oficiu public, căci Petroşanii nu sunt un oraş ci numai un „nagy kozseg”, o comună mare. Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară”

„Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed.”

„Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri.”

„Când cele dintâi lumini se aprind la depozitele miniere, i-au trenul de întors spre Haţeg, uşurat ca de o grea oboseală, de nemulţumire, de stricăciune şi decădere omenească”

Nicolae Iorga - „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” - Editura Minerva, 1906

 

„Țăranii români, neatinși până atunci de dezavantajele spiritului de exploatare, au fost trași pe sfoaă și înșelați în modul cel mai criminal de această haită de speculanți. Unora li s-a cumpărat pământul după ce au fost îmbătaîi cu alcool. Altora li s-a cumpărat și plătit pământul pe prețuri de batjocură. Pe scurt, oamenii au fost pur și simplu jefuiți. Li s-au luat apoi pământurile cu forța, fără nicio formalitate de expropriere și fără să fie măcar răscumpărate; li s-au luat pământurile cu amenințări, cu jandarmi și agenți financiari plătiți anume în acest scop de cei interesați.”

Sebastian Stanca - Monografia istorico-geografica a localitatii Petrosani, Editura Fundatiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petrosani, 1996

 

“Către sfârsitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, dupa încheierea luptelor în zonele Dobrogea și Brașov, și pus la dispoziția comandamentului german, care acționa în zona Lupeni, Petroșani, Vulcan. Batalionul alpin, dupa aproximativ 36 de ore de mers, a reușit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroșani. Cu puțin înaintea miezului nopții Compania a 2-a a ajuns în orașul Petroșani și ne-am odihnit în localul unei școli părăsite. La apariția zorilor, compania era deja urcată în camioane și se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan (n.n. spre Vf. Tulisa), unde se găseau, în aparare, trupele germane.”

”O priveliște absolut minunată! În stâga noastră se aflau și alte companii din batalionul alpin. De reținut că, pe plan strategic, românii erau pregătiți pentru un atac german în forță dinspre Brașov (Konstadt – în textul original), în direcția București, concentrându-și grosul fortelor la nord de Ploiești. Ei nu știau ca generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forțării pătrunderii în Valahia și avansării spre București prin est. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne.”

”Am fost obligați sa purtăm lupte deosebit de grele și să ne străduim să păstrăm pozițiile ocupate. Românul a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligați să se retragă numai prin luptă. Am luat puțini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzișurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulțumită de felul cum și-a îndeplinit misiunea. După câteva ore de acalmie (pauză), subunitățile române se așteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acțiune a constituit pentru ele o surpriză totală.”

Erwin Rommel - Infanterie greift an (Infanteria ataca), Editura Ludwig Voggenreiter Verlag, Potsdam, 1942

 

”Retezatul este muntele tuturor vârstelor și tuturor anitimpurilor care, prein grandoarea și culoarea lui lasă o puternică impresie asupra vizitatorilor. Cumulând valori peisagistice uice și originale, o floră și faună deosebite, Retezatul suscită deopotrivă la cercetare științifică și practicarea turismului.”

Nae Popescu - Munții Retezat , Colecția Munții Noștri, București, 1982

 

”Eram cu vitele pe fațele umbrite de la Pârâul Șigleului, trecuse de amiază și deodată apare lângă mine, ca o fericită și neașteptată surpriză, mamaînsăși, dăruindu-mi câtefa plăcinte cu cartofi; îmi venea să plâng, cu bucuria celui abandonat și regăsit.”

”Trecusem cu bunica podul de peste Jiu, în splendoarea după-amiezii și ochilor mei se arată peretele înalt din față, monumental în azur,cu liniile spărturilor configurate în straturi milenare de conglomerate patinate; mă revăd la Câmpu lui Neag, într-o curte țărănească închisă, unde soarele transfigura nostalgic o casă de lemn, cu scară lungă, ornamentală.”

Ion Firiza - Prin țara copilăriei, Petroșani, 2004

”Din orice parte a Uricaniului ai privi spre vest fundalul văiieste închis de un munte singuratic al cărui altitudine maximă nu depășește 1944m. Acest munte are creasta formată din șisturi cristaline și baza din calcare jurasice, așa zisele calare de Oslea, loc de legendă dar și de istorie reală. Zice povestea că demult aici pe acest munte trăia un balaur uriaș, care atunci când dormea încolăcit împrejurul muntelui ajungea cu capul la coadă. Balaurul a fost ucis de nu mai puțin legendarul viteaz Iovan Iorgovan.”

”De pe muntele Oslea spre est, prin culmea Nedeuțelor și Prisloapelor mari și mici se face legătura cu cel mai vestic munte al masivului Vâlcan și anume Arcanu. Pe latura nordică a acestui munte trecea vechia graniță între Ardeal și Țara Românească.”

”Urme de bordeie vizibile și astăzi, ar putea să fie ale hoților, contrabandiștilor, negustorilor sau grănicerilor, câți s-au perindat pe aceste locuri nimeni nu știe, iar săpături arheologice la aceste bordeie încă nu s-au făcut.”

Petre Ghe. Făgaș - Localitatea Uricani din Valea Jiului - vatră de trăire românească, Tipografia Matinal, Petroșani, 2000

 

”Valea Jiului este un spațiu binecuvântat cu resurse ale solului, dar mai ales ale subsolului, dar și cu cea mai importantă resursă a acestui pământ, omul. Deși este un spațiu, care la prima vedere, pare aspru și neospitalier, Valea Jiului a permis din cele mai vechi timpuri locuirea umană, și a dat celor care au populat regiunea posibilitatea de a întemeia și dezvolta o civilizație specifică.”

Dr. Mircea Baron - Cuvânt înainte la Mesajul străbunilor, Petroșani, 2011

 

”Din legende nenumărate cu fapte istorice ce nu pot fi verificate, dăinuie și azi mistere nedezlegate. Greu de crezut că într-un viitor generalizat de virtualitate cineva ar mai fi interesat de a trecutului precaritate.
Omenirea își urmează cursul din cauzalități cu altă necesitate.”

Petre Făgaș - Aberații cosmice, Uricani, 2021

 

”De undeva de departe, pe aripile vântului, adus de apele învolburate ale Jiului, se aude un strigăt... Să-l ascultăm și să-i pătrundem înțelesurile!
Gospodaria era alcatuita din încaperile în care locuiau oamenii, o bucătărie și odaia pentru odihnă; la o oarecare depărtare, în ocol se afla cămara în care se păstrau hainele și cele necesare hranei. Apoi, precum zidul unei cetăți, de jur împrejurul ocolului se rânduiau: grajdul pentru vaci și cai, șopronul pentru oi, șura pentru fân, cocina porcilor precum și adăpostul pentru lemne de foc. Toate aveau ieșirea spre ocol, astfel că nu mai era nevoie de gard ca să închidă interiorul curții. O singură poartă de peste 2m, prin care trecea omul și căruța ori sania, făcea legătura cu lumea din exterior.”

Petre Udrea, Violeta Udrea - Mesajul străbunilor, Editura Focus, Petroșani, 2011

 

”Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă.Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu.Dar pe cât sunt de frumoşi bărbaţii pe atât sunt de urâte femeile. Şi ele sunt de o statură înaltă, dar neregulată, trăsături bărbăteşti, dar asemenea neregulate. Locuitorii mai de la şes trăiesc cu agricultura, cei de sub poalele munţilor cu puţină agricultură şi cu negoţul de scânduri şi şindrile. Iar cei de prin locurile muntoase trăiesc cu economia de vite.Muntenii coboară la târg cu vite şi se reîntorc acasă încărcaţi cu bucate. Bătrâni şi tineri, toţi poartă dinainte la brâu o teacă cu un cuţit şi o furcuţia care adeseori au dimensiunea unor hangere.Teaca şi-o face fiecare din lemn de tei sau de salcie şi o leagă în plumb, aramă sau şi argint. Ar crede cineva că aceşti oameni, la cea mai mică ocaziune vor fi făcând întrebuinţare de cuţitele din teacă.Din contră, ei se ajută cu ele numai în lucruri economice şi la mâncare.Când se ceartă şi se bat folosesc pumni sau aleargă la pari din gard şi cuţitele rămân în teacă nemişcate.”

Aron Densușianu - Suveniruri și impresiuni de călătorie, Revista Familia, Pesta, 1866

 

 „Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi asprii, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”.

„Aici sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor. Arderile au avut loc, probabil, cu foarte mult timp în urmă, poate înainte ca romanii să intre în Ţara Românească. Poate aici locuitorii păgâni îşi ardeau morţii ori focurile mari ar fi fost făcute şi întreţinute ca semnale, pentru o vreme îndelungată“

David Ansted - A SHORT TRIP. HUNGARY AND TRANSYLVANIA. IN THE SPEING OF 1862 (O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862), FRS Waterloo Place London, 1963

 

„La picioarele lui înfipte în nişte încălţări grosolane şi caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei. Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare păducherie. Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor şi animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii şi vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele”

Jules Verne - Castelul din Carpați, Editura Hetzel Paris, 1892

 

 „Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Diferenţa de clasă nu există şi nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată.”

 Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi satenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie îşi îngroapă morţii în grădina cu pomi, ca peste câţiva ani aceștia să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul.”

Ion Vintilescu -  revista Sociologie românească, București , 1937

 

”La bufet la Miliana

Beau câmpenii-n toată seara

Beau de duduie pământu

Merg acasă beți ca mutu”

Culeasă de la Ionel Dănescu (aproximativ anii '70)

Mica Sinaie” renaşte după ce a fost distrusă de buldozerele comuniştilor

În goana după „aurul negru” un mic sat din Valea Jiului, de o frumuseţe aparte, a fost ras în totalitate de regimul comunist pentru a face loc unei exploatări miniere. Mină care nu a funcţionat la capacitate maximă nici măcar un an de zile. Sute de oameni au fost ameninţaţi, urmăriţi şi torturaţi psihic şi fizic de securişti pentru a-şi da „de bună voie” pământurile. Nimeni nu a avut scăpare, iar cei care s-au opus au plătit pentru curajul lor şi au fost exilaţi în munţi. „Mica Sinaie” cum a era numit satul Câmpu lui Neag renaşte acum din molozul lăsat în urmă de buldozerele comuniştilor, odată cu întoarcerea dezrădăcinaţilor în vatra satului.

Renasc şi tradiţiile acestui loc, dar rănile din sufletele oamenilor forţaţi să-şi părăsească pământurile, doar cu hainele de pe ei, în cumplita iarnă a anului 1986, nu se vor vindeca niciodată. Anul 1985 a marcat începutul exploatării cărbunelui la Câmpu lui Neag, iniţial printr-o carieră de suprafaţă care avea să înghită un sat întreg plin de istorie şi tradiţii, de un pitoresc aparte. Regimul comunist, aflat într-o profundă criză energetică, pe baza unor prospecţiuni sumare, a decis începerea haotică a exploatării, dictând strămutarea forţată a satului, în ciuda faptului că locuitorii nu au fost de acord cu acest lucru. Istoria oamenilor de aici s-a schimbat definitiv în 1987, când peste 300 de ani de existenţă a satului Câmpu lui Neag, au fost transformaţi în istorie în doar câteva zile cu zeci de buldozere. Pe o ninsoare cumplită, în mijlocul iernii din 1987 au fost demarate lucrările de punere în exploatare a zăcământului care se presupunea că există în subsol. Nimeni nu a făcut cercetări, prospectări sau analize complexe pentru a se convinge că există resursele cerute de comunişti. În goana de a face pe plac regimului totalitar, secretarii de partid şi inginerii din minerit au făcut câteva verificări sumare, au studiat zona prin foraje de mică adâncime şi au dat verdictul: „există zăcământ”. Proiectul pentru cariera Câmpu lui Neag prevedea ca pentru realizarea investiţiei, zeci de case precum şi şcoala, biserica şi cimitirul din sat să fie demolate, iar omenii sacrificaţi. „Biserica Sfinţii Arhangheli a fost demolată, iar odată cu ea a fost strămutat şi cimitirul. A fost cumplit, mai mare tragedie ca şi atunci nu este. Nici moartea este aşa de grea”, ne spunea preotul satului de la acea vreme, Mitică Băloi.

Vieţi distruse În noiembrie 1987 au apărut primele utilaje care aveau să transforme totul în ruină. Locuitorii satului, momârlanii cum mai sunt numiţi, au ieşit la porţi, iar cineva le-a citit Decretul 270- prin care erau alungaţi din case şi de pe pământurile lor. Nemulţumiţi, oamenii i-au ameninţat pe muncitori că dacă se apropie de casele lor se vor răscula. Speriaţi muncitorii au dat înapoi şi şi-au chemat superiorii. Pe fir a intrat securitatea care a început să-i persecute pe localnici, luni de zile prin diferite metode şi mijloace până când, rând pe rând aceştia au cedat. „Erau o sumedenie de informatori printre ei. Au început cu ameninţări, dezbinări, toate mijloacele posibile prin care să-i convingă pe oameni să cedeze. Îi ameninţau că-i dau afară din serviciu, că-i angajează în serviciu, că-i avansează în funcţie, de la caz la caz. Majoritatea oamenilor au fost constrânşi şi terorizaţi până au semnat decretul de naţionalizare”, îşi amintea părintele. Chiar şi aşa puţini localnici au fost „convinşi” să-şi părăsească gospodăriile şi pământurile strămoşeşti, însă comuniştii nu s-au dat bătuţi. Într-o noapte la finele lunii noiembrie, momârlanii s-au trezit înconjuraţi de zeci militari, mascaţi din trupele USLA, miliţieni şi muncitori cu buldozere pregătite să dărâme casele peste ei. În fruntea lor se afla chiar primarul localităţii de la acea vreme, la manetele unui utilaj. „Oamenii dormeau, iar militarii şi muncitorii erau pe case şi aruncau ţiglele jos. Mascaţii stăteau în jurul oamenilor ca să nu riposteze. Cei care se împotriveau erau imediat suiţi în dube. Primarul de atunci era urcat pe un buldozer şi cu cupa pusă pe o casă în care oamenii încă dormeau îi ameninţa să iasă afară că îi îngroapă. Toţi care s-au trezit de zgomotul motoarelor au văzut cum intră buldozerele peste ei în casă. Primarul a dat startul şi a ras vreo 10 case, iar apoi l-au urmat şi restul. Mare păcat s-a făcut atunci, au pus lamele şi au măcelărit tot ce au prins în cale. Au trecut peste animalele avute de oameni în gospodărie şi au îngropat totul sub moloz. Au intrat în biserică şi au demolat-o, la fel şi cimitirul”, îşiamintesc oamenii. „Au fost situaţii atunci, când buldozerul stătea la colţul casei, iar oamenii luau masa şi erau ameninţaţi de securişti că vor demola locuinţa peste ei. Nici măcar cei trecuţi în nefiinţă nu au scăpat de strămutarea forţată, iar morţii au fost pur şi simplu dezgropaţi cu buldozerul în pragul Crăciunului. Peste 300 au fost exhumaţi şi mutaţi într-un cimitir amenajat pe fugă. Pentru că „noul cimitir” nu era gata, preotul s-a opus deshumării, iar comuniştii i-au replicat: „ori îţi vezi de biserică, ori uite acolo e duba”. Oamenii locului spun că potrivit unei vechi datini, cel care demolează un sat nu-şi va găsi odihna sub nici o piatră. Primarul de atunci, a fugit în 1989 într-o altă localitate după ce momârlanii au vrut să-l linşeze. O singură casă din sat a scăpat de demolare, iar asta pentru că s-a apropiat Revoluţia din ’89 şi cariera nu s-a mai extins. Au fugit în munte Regimul comunist a prevăzut pentru fiecare familie din Câmpu lui Neag strămutată, câte un apartament şi a început să ridice, concomitent cu amenajarea carierei de cărbune, blocuri pentru oameni. Cei mai mulţi dintre momârlani le-au refuzat şi au fugit în munţii Retezat, pe pământurile unde aveau stână, unde şi-au construit adăposturi, iar mai apoi locuinţe. Comuniştii s-au împăcat cu ideea că au scăpat de ei şi i-au lăsat să trăiască în pribegie. Blocurile comuniste din Câmpu lui Neag au rămas şi astăzi nelocuite, iar unele nici măcar nu au mai fost terminate.

Aceeaşi soartă a avut-o şi cariera de cărbune care s-a închis la scurt timp după ce a fost inaugurată. Slaba calitate a cărbunelui a făcut mina nerentabilă, iar după numai un an de funcţionare propriu-zisă, cariera Câmpu lui Neag a fost abandonată şi inundată. Imaginea vechiului sat a rămas, însă, pentru totdeauna în sufletele celor strămutaţi. Satul renaşte Chiar dacă au trecut mulţi ani de când mina a fost abandonată, iar oamenii au putu să-şi ceară pământurile înapoi, cei mai mulţi momârlani nu vor mai avea niciodată gospodăriile în locurile în care au trăit strămoşii lor, pentru că rănile lăsate în suflete de comunişti nu mai pot fi vindecate. Pe vatra satului acum este un lac imens rezultat în urma inundării carierei de cărbune, dar oamenii sunt încrezători că o vor putea lua de la capăt şi au început să-şi ridice case în mica Sinaie.

 

Maximilian Gânju - Avântul Liber - noiembrie 17, 2015

De nimica nu mă tem,

Numai de cuțit de lemn,

De boata cu verigă

Și de unt cu mămăligă.

Culeasă de la Ion Hobiceanu, Decembrie 06, 2023

VisitUricanii

2020

web counter

©Soo